Interacțiunea cu pacienții

Astazi aș dori să vorbim puțin despre conduita noastră ca studenți și personal medical în ceea ce privește interacțiunea cu pacienții. Doresc să scriu acest articol pentru a atrage atenția asupra vinei pe care o avem noi în ceea ce privește lipsa de încredere a pacienților  în personalul medical. Sper să aveți norocul să treceți prin mainile oamenilor minunați care m-au învățat multe lucruri și care m-au făcut să conștientizez că medicina este mai mult decât aplicarea unor algoritmi și prescrierea unor rețete.

Pacientul vine la spital, spune că îl doare ceva, pe baza informației pe care tu ai acumulat-o în pregătirea ta îți formezi niște diagnostice în cap și te apuci să le investighezi. Descoperi ce are pacientul, începi tratamentul și după ce l-ai stabilizat, îl trimiți acasă. Simplu, nu? Lucrurile nu sunt chiar așa simple. Omul acela este speriat de mama focului că va muri, îi este extraordinar de rușine dacă a avut o incontinență urinară sau fecală (a făcut pe el), poate se gândește că trebuie să îți dea ceva că dacă nu tu nu îl vei trata, că doar așa e practica în Romania și nu știe dacă mâine va mai avea ce pune pe masă (aviz medicilor care iau spagă: gândiți-vă că, de bine de rău, voi aveți un salariu care vă intră în cont lunar și puteți trăi decent, însă omul acela care îți dă ție bani, cel mai probabil nu are siguranța financiară pe care o ai tu – Romania este totuși o țară săracă!). Plus că, după ce pleacă din spital, va trebui să își ia tratamentul acasă. El te va asculta dacă are încredere în tine și există o probabilitate mai mare să își ia tratamentul dacă este mulțumit de cum te-ai comportat cu el și tu ți-ai făcut timp să îi explici importanța lui.

Haideți să vă dau un exemplu: pacient cu obezitate morbidă își așteaptă rândul la consultație și aude pe holurile spitalului o conversație între două persoane cu halat comentând astfel despre un alt pacient: ”Știi pacientul x din salonul y. Ai văzut ce gras e? Doamne, dar cum a putut să ajungă în halul ăla?”. Ce credeți că va face pacientul de pe hol? Va începe să se complexeze și mai mult de obezitatea lui (cel mai probabil deja se învinuiește foarte mult că și-a permis să ajungă așa și că nu a avut tăria să aibă grijă de greutatea lui), începe să fie reticent și să aibă impresia că toți medicii îl vor judeca. Poate va pleca acasă sau poate nu va mai avea încredere în medici și nu își va lua tratamentul complet. Sau poate îi va fi rușine să îi spună medicului și alte probleme pe care le are și medicul nu va ști despre niște simptome care ar putea ascunde o afecțiune foarte gravă.

Relația medic-pacient este foarte importantă și trebuie să fie una cât mai bună deoarece de aceasta depinde multe lucruri: încrederea pe care pacientul o are în voi, lucru de care va depinde detaliile pe care pacientul vi le va oferi, deschiderea pe care acesta o are ca să vă povestească ceea ce este în neregulă. Plus că de voi depinde dacă pacientul înțelege ce boală are și cât de important este tratamentul (începând cu schimbarea stilului de viață și terminând cu importanța luării medicamentelor așa cum îi prescrieți voi).

Nu trebuie să uităm că oamenii vin la voi speriați, emotivi și în mare durere. Caută sprijin și alinare și vă consideră, poate ultima lor speranță pentru a ieși din durere. Voi trebuie să fiți înțelegători, răbdători și blânzi. Trebuie să fiți un sprijin moral pentru pacient și să încercați să îi alinați suferința. Trebuie să vorbiți frumos și să vă controlați reacțiile la tot ceea ce vi se spune. Voi nu sunteți acolo să îi judecați omului trecutul, deciziile, emoțiile, viața, ci sunteți acolo să îi ameliorați durerea și să îl vindecați. De asemenea, întotdeauna explicați pacientului și aparținătorilor ce se întâmplă. Nici voi, dacă ați fi în locul lor, în acele momente de disperare, nu ați vrea să stați în beznă totală. Nu fugiți de pacienți dacă doresc informații de la voi.

Nu este de mirare că auzim în popor diverse lucruri negative despre personalul medical: că suntem nesimțiți, că tratăm urât pacienții, că vorbim urât despre ei, că nu suntem apropiați de ei, că nu le explicăm ce li se întâmplă, că vrem doar bani, că suntem incompetenți, etc. Degeaba ne supărăm când auzim aceste lucruri și spunem că oamenii nu sunt înțelegători, pentru că de cele mai multe ori nici noi suntem. Eu am văzut în spitale asistente care vorbeau urât și țipau la pacienți și aparținători, studenți și medici care foloseau cuvinte cu menirea de a judeca atunci când povesteau despre un pacient, personal medical cu expresii degustate când pacientul povestea ceva sau când îl examinau, medici care nu explicau mare lucru pacienților, etc. Lucrurile acestea există și oamenii vă vor cataloga după ele. Este datoria voastră să vă autoeducați să aveți un comportament civilizat și să mergeți la școală/muncă cu scopul de a învăța/a vă face treaba cât mai bine posibil, cu foarte mult bun simț și respect pentru omul din fața voastră, indiferent de cum este îmbrăcat și ce vârstă are.

Din fericire, există și cazurile în care medicii stăteau și le explicau pacienților de 20 de ori problemele lor, răspundeau la toate întrebările, se adresau mereu cu domnul/doamna (nu apelative ”mamaie”, ”băbuțo”, ”tu”, ”bai”, etc.), pe la spate vorbeau despre pacienți cu respect, explicau lucrurile care au dus la o anumită situație a unui om fără a judeca. Am văzut medici care au refuzat sub orice formă să ia bani de la pacienți, chiar dacă pacienții alergau cu banii după ei, asistente care rezolvau orice doleanță a pacienților fără să se plangă sau să țipe la ei, studenți respectuoși, etc. Și cel mai mult îmi bucură inima că aceste cazuri sunt mult mai multe decât cele negative. Cel puțin în spitalele unde am învățat eu.

Sunt lucruri de bun simt, lucruri pe care ar trebui să le ia în considerare orice persoană care are o meserie ce presupune interacțiunea cu alți oameni. Respectul față de omul din fața ta și încercarea de a-ți face treaba cât mai bine cu putință ar trebui să primeze indiferent de domeniu. Munca cu omul este o muncă foarte grea, deoarece, pe lângă informațiile medicale pe care le dobândim cu greu și cu multe sacrificii, trebuie să avem niște aptitudini de comunicare impecabile, trebuie să știm să fim empatici, trebuie să știm să ascultăm un om, să identificăm situațiile în care omul din fața noastră are nevoie de sprijin moral și psihologic și să îl ajutăm. De asemenea, orice frustrare am avea și oricât de greu ne-ar fi în viața noastră personală, problemele trebuie să rămână la ușa spitalului și noi trebuie să facem tot ce putem pentru omul din fața noastră. Și nu este ușor, că dacă ar fi, nu am mai avea atâtea cazuri de burn-out în lumea medicală.