Interviu #4: Tamara (oncologist_to_be)

Interviul de astăzi este cu o persoană foarte dragă mie: Tamara (@oncologist_to_be). Ea este sinceră și directă, inspiră și motivează prin postările ei și mereu îmi identifică greșelile de scriere prin postări/bloguri(și îi mulțumesc pentru asta). Dar cel mai mult îmi place că este naturală și autentică. Dorește să devină oncolog pentru copii și nu îi este frică de implicările emoționale ale acestei meserii. Vă invit să citiți interviul deoarece este foarte interesant. Veți găsi răspunsuri despre medicină, organizare și sănătate mintală.

1. Bună. În primul rând, îți mulțumesc din suflet că ai acceptat să realizezi acest interviu. Cine ești și de unde vii?

Hei, eu îți mulțumesc pentru timpul acordat! Numele meu este Tamara, sunt studentă în anul 6 la UMFCD și vin din Onești, Bacău.

2. Care a fost momentul în care ai știut că vrei să faci medicină? Dacă nu ai fi ales acest drum, ce profesie ai fi practicat?

De mică voiam să fiu două lucruri: șofer și medic. Nu știu exact în ce moment am știut conștient, am menționat undeva pe instagram că mie îmi place să îi spun că a fost o ”cunoaștere intuitivă”. Nu a fost deloc o decizie. Dacă nu ar fi fost medicina cred că aș fi fost psihoterapeut.

3. Anul acesta este unul foarte important pentru tine deoarece vei susține în curând lucrarea de licență și ulterior rezidențiatul. Cum reușești să te organizezi pentru a învăța?

Aș minți să spun că mi-e greu, pentru că de 6 ani identitatea mea s-a conturat în jurul învățatului. Îmi place ce învăț, cred că asta face situația mai ușoară și sunt de părere că în viață trebuie să știi puțin și orientativ din orice subiect cu care iei contact. Când decid să mă apuc de învățat, încep mereu cu ce mi se pare mai greu sau nu-mi place, sau cu ce bănuiesc eu c-aș avea probleme. Este firesc să nu te intereseze tot ce citești, să nu-ți placă sau să nu te pricepi. Pe măsura ce ziua trece și randamentul scade, lucrurile mai elaborate devin mai greu de înțeles, așa că aleg mereu să încep cu ele, ca pe la sfârșitul zilei să-mi rămână subiecte pe care le citesc cu drag. Nu-mi setez un număr de pagini pe care trebuie să-l parcurg între-o zi, pentru că dacă nu-l ating mă demoralizez, iar dacă se dovedește a fi ușor mă culc pe-o ureche. Învăț cât timp simt că asimilez ce citesc și de ceva vreme nu mă mai suprasolicit. Când simt nevoia de a lua o pauză, mi-o asum, ceea ce înseamnă că dacă decid să nu mai ating o carte 5 zile, o mut într-un loc unde nu o văd și mă focusez pe lucrurile care pe mine mă relaxează. Pauza nu va fi niciodată benefică dacă în tot timpul ei te gândești ce să mai înveți și cum.

4.  Bănuiesc că și tu ai momente când te simți leneșă și nu ai chef de nimic. Ce faci ca să te mobilizezi să înveți în acele momente?

Când e nevoie obligatoriu să învăț, orice fel de mișcare. Fie că mă duc la sală sau fac sport acasă, după acest interval am energie pentru ce trebuie să fac. Dacă nu sunt presată de timp cu învățatul, nu mă forțez. Corpul și mintea au modalitățile lor de a semnala faptul că e de ajuns și tind să le respect ”decizia”. Între pauzele pe care le iau de la învățat, ca metodă de relaxare, meditez sau fac stretching, ceea ce îmi dă suficientă energie pentru următoarea rundă de studiu.

5.  Știu că tu îți dorești să faci oncologie pediatrică. De ce ai ales această specialitate? O să fii supusă unor situații extraordinar de grele din punct de vedere emoțional. Cum plănuiești să faci față? Ce mecanisme de coping o să aplici?

La fel cum am știut că vreau medicină am știut și că vreau oncologie. Am mai cochetat cu ideea de anatomie patologică, dar mi-am dat seama că tot cancere urmăream pe lame și nu mă interesa nimic în afara sferei oncologice. În schimb, oncologia pediatrică a fost o decizie și e chiar o poveste relativ haioasă. Pe instagramul personal urmăresc extrem de multe conturi ale unor familii care se confruntă cu cancerul pediatric și într-o zi mă plictiseam teribil și cum dai refresh la 3 aplicații de mii de ori doar-doar mai apare ceva, pe feed-ul meu era o succesiune de vreo 6-7 conturi diferite de astfel de cazuri. După ce am analizat fiecare cont, mi-a trecut prin cap întrebarea de ce naiba nu alegi tu asta?. Eram în toiul nopții și m-am ridicat la marginea patului și a trebui să trag aer în piept și să-mi admit că îmi place cancerul, că sunt atrasă de patologia neoplazică, de îngrijirea paliativă, de ideea tranziției și de tot ce înseamnă end of life support. După care m-am culcat liniștită ca și când n-aș fi sunat ca o psihopată.

Îmi amintesc toți pacienții oncologici pediatrici pe care i-am avut, este impresionant și sunt de acord că este total nedrept. În același timp, e la fel de sigur faptul că toți murim și pe toți ne vor plânge alții. Pentru mine nu sunt importante durata și existența în sine a vieții, ci calitatea acesteia, inclusiv rolul pe care-l joci în existența altcuiva. Sunt ferm convinsă că patologia pe care o au este un instrument prin care-și desfășoară rolul pe pământ. Mă focusez mai mult pe lucrurile pe care ne învață decât pe pierderea lor.

6. Din postările tale de pe instagram am aflat că te confrunți cu tulburări psihiatrice. Care sunt acestea și când au apărut prima dată?

Am 4 diagnostice diferite, dar care apar relativ frecvent împreună, așa că sunt tratate laolaltă: tulburare distimică (adică un grad de depresie care mă lasă să fiu funcțională, dar nu mă lasă să mă bucur de majoritatea lucrurilor), anxietate generalizată, tulburare de panică și agorafobie (o frică nejustificată de spații largi și, în general, goale).

Tulburarea distimică este mai mult o trăsătură a personalității, așa sunt dintotdeauna, nu a fost declanșată de nimic de care să-mi aduc aminte în mod conștient.

Tulburarea de panică vine la pachet de cele mai multe ori cu agorafobia, până nu demult erau tratate împreună în DSM. Primul atac de panică l-am avut în clasa a 12-a, aproape de bac, iar pe o perioadă de aproximativ 6-9 luni (timp în care am colindat medicii ca să exclud o cauză organică) s-au repetat constant, zilnic.

7. Poți să ne descrii puțin cum te fac aceste patologii să te simți?

Atacul de panică are un timp relativ limitat de desfășurare și anume până la consumarea rezervelor de adrenalină. Durează în medie jumătate de oră și are un peak la 10 minute (când simptomele ating maximum de intensitate). Personal, pe plan somatic, am o senzație de slăbiciune în picioare, ca și când ar urma o sincopă (lucru fiziologic aproape imposibil, pentru că adrenalina face fix contrariul), am tahicardie și tinitus, sunt tahi- și polipneică și din cauza insuficienței oxigenului care ajunge la creier pentru că nu respir normal, amețesc. Pe plan mental, e o ceață totală, complexul se numește derealizare-depersonalizare și este caracterizat printr-o senzație de înstrăinare de propria persoană și de mediul înconjurător. Practic, simt că nu mai sunt eu și nu mai sunt acolo. Acestă disociere de realitate este un mecanism de coping care încearcă să ne îndepărteze cât mai mult de situația stresantă, ca să nu fie nevoie să suportăm așa ceva în mod conștient. Este o senzație extrem de neplăcută, dar total inofensivă și se traduce prin frica de a nu pierde controlul sau de a nu înnebuni. Este imposibil. După atacul de panică sunt complet catatonică. Nu prea înțeleg ce mi se spune și pot comunica doar în fraze scurte pentru că obosesc repede. Nu pot sta în picioare foarte mult, nu pot sta trează foarte mult, îmi ia foarte mult să iau decizii banale și odată luată decizia trebuie să-mi derulez în cap pașii pe care trebuie să-i urmez (de exemplu trebuie să mă gândesc ce trebuie să fac ca să mănânc, lucru care vine natural și pe care oamenii nu-l gândesc conștient).

În absența atacului de panică rămâne o stare permanentă de anxietate, care nu mă lasă să stau liniștită, să ies afară neînsoțită de o persoană pe care o consider de încredere, să mă concentrez pe ce am de făcut sau să am un randament în orice aspect.

8. Urmezi un tratament psihologic și psihiatric(medicamentos). Care sunt reacțiile adeverse ale medicamentelor? Cum te-a ajutat terapia psihologică și care sunt îmbunătățirile pe care le-ai observat la tine?

Urmez un tratament cu fluoxetină 20 mg/zi (inhibitor selectiv al recaptării serotoninei) și clonazepam 0.25 mg/zi (benzodiazepină cu durată lungă de acțiune). Când nu pot dormi iau 0.25 mg de alprazolam (Xanax) care mă face să dorm lemn și să mă trezesc perfect odihnită și relaxată.

Singura care dă efecte adverse este fluoxetina. Ea presupune un timp de aproximativ 2 săptămâni în care ajunge la concentrația optimă, timp în care nu am poftă de mâncare absolut deloc. Inapetența dispare când se instalează efectul fluoxetinei, dar odată cu instalarea efectului apare tocirea afectivă. Nu știu să spun dacă am sentimente pentru ceva sau cineva decât prin prisma memoriei.

Momentan sunt în plin proces de auto-descoperire din punctul acesta de vedere, iar ce m-a ajutat foarte mult (și n-am crezut că o să funcționeze) este hipnoza. Mă relaxează și chiar mi-a rezolvat un sindrom dispeptic psihogen. În plus, simplul fapt de a spune cum mă simt aduce o eliberare considerabilă. Tot prin psihoterapie am învățat să-mi respect limitele și încă un lucru important pe care aș vrea ca toată lumea să-l experimenteze: deși suntem genetic construiți să fim loiali părinților și convingerilor lor, suntem mai întâi propriile noastre persoane și putem avea concepții diferite de ale lor fără a fi vinovați de acest aspect. M-a ajutat foarte mult să mă respect suficient de mult încât să-mi dau voie să am opinii propri fără să simt nevoia de a-mi cere iertare.

9. Din păcate, în Romania încă există o stigmatizare foarte mare a persoanelor care suferă de tulburări psihiatrice (chiar și ușoare). Ce părere ai despre această stigmatizare și cum crezi că ar putea fi rezolvată această situație?

Stigmatizarea provine din lipsa de educație. Faptul că avem voie să ne exprimăm liber despre subiecte pe care nu le cunoaștem nu ne face inteligenți și nu ne dă dreptul să judecăm o situație străină nouă. Mi s-a întâmplat să fiu abordată cu apelative de genul nebună sau să fiu întrebată dacă mi-am luat pastilele. Eu sunt stăpână pe cine sunt și nu mai sunt afectată demult de acest tip de remarcă, dar sunt oameni care nu știu cine sunt cu adevărat și propria imagine le poate fi alterată foarte ușor din exterior. Cred că prin educație se poate rezolva și această problemă, ca majoritatea problemelor care există la noi în țară.

10. Crezi că social media influențează negativ sănătatea noastră mintală? Dacă da, de ce crezi asta?

Categoric. Ne comparăm constant cu imagini prelucrate ale unor oameni pe care nu îi cunoaștem. Ce se mediatizează e ce se cere cel mai mult: aspectul fizic. N-am întâlnit oameni care să se plângă că ar mai vrea sinapse în plus, dar ne injectăm și implantăm în masă ca să atingem un stardard acceptat social, care nu aduce nici un plus de valoare esenței umane.

11. Ce pasiuni ai? Cu ce îți ocupi timpul liber?

Îmi place foarte mult să ies singură în natură și să citesc. Îmi place să învăț limbi străine, badminton-ul, înotul, îmi place să conduc fără destinație, îmi place să mă întind noaptea pe iarbă, iar în ultima perioadă îmi ocup pauzele cu jocuri video.

12. Numește trei lucruri care te fac fericită în orice moment al zilei?

Animalele, zmeura și porumbul fiert.

13.  Numește trei oameni care te inspiră și te fac să îți dorești să fii o persoană mai bună?

Nu am oameni specifici pe care să îi pot enumera. Mă inspiră oamenii autentici care-și trăiesc realitatea fără a fi afectați de judecățile celorlalți. Nu am avut niciodată un model de urmat, ceea ce mi-a dat flexibilitatea de a mă transforma fără vreo influență suplimentară familiei și celor apropiați. În general consider că dorința de a fi mai bun este intrisecă, iar unii oamenii pe care îi întâlnim oglindesc acestă dorință și ne dau impresia că ar trebui să fim ca ei, când de fapt ne dau șansa de a fi ca noi.

14. Care este citatul tău preferat (unul după care te ghidezi în viață)?

The things you take for granted someone else is praying for.

15. Ce sfaturi le poți da persoanelor care se confruntă cu tulburări psihiatrice și care nu au curajul să se adreseze unui medic/psiholog?

Este cel mai mare serviciu pe care vi-l puteți face. Trăim cu noi înșine permanent și pe o perioadă destul de lungă de timp, nu are sens să ne petrecem timpul în distress. Gândiți-vă că dacă ați avea hipertensiune și ați lua un furosemid zilnic nu v-ați trage la răspundere pentru că vă tratați. Vi s-ar părea chiar firesc să urmați un tratament. Orice problemă pe care o aveți este validă și nici o problemă nu este superioară alteia.

Minunat interviu. Mulțumim Tamara pentru timpul acordat și pentru răspunsurile elaborate pe care le-ai construit în acest interviu. Acest interviu face parte dintr-o serie de interviuri cu oameni pe care îi admir și îi apreciez, oameni care au ceva de spus și aduc o contribuție pozitivă în social media prin munca lor. Găsiți mai multe interviuri aici.