Medicii în fața morții

Meseria de doctor este una foarte frumoasă. Cu toții pornim pe acest drum crezând că vom fi întotdeauna supereroii care vor salva pe toată lumea, că vom învăța atât de bine și vom fi atât de buni, încât ne vom salva toți pacienții. Și de cele mai multe ori îi salvăm și le oferim ceea ce avem noi mai de preț pe lumea asta: TIMP. Lunile de viață sunt transformate în ani și practic, oamenii primesc a doua șansă la viață.

Însă, există și finaluri nefericite, pentru că nu suntem Dumnezeu și în fața morții suntem niște simplii muritori. De-a lungul vieții, în jurul meu au murit oameni. Am pierdut câteva persoane dragi de la mine din familie, așa că moartea nu mi-a fost străină. Au fost circumstanțe unde lucrurile au venit treptat, însă nu se mai putea face nimic sau circumstanțe unde a fost brusc și totul a fost un șoc.

De-a lungul facultății am văzut tot felul de cazuri și patologii, unele mai grave ca altele. Cred că cel mai greu din punct de vedere emoțional, a fost în anul V, când am făcut neurologie, pediatrie și neurologie pediatrică. După lucrurile pe care le-am văzut la acele stagii, după multe întrebări existențiale și toată frustrarea că lumea este nedreaptă, am învățat probabil cea mai importantă lecție: că trebuie să fim recunoscători că ne-am născut sănătoși și că am fost feriți de anumite boli. Unii oameni au avut ghinionul să se nască cu niște patologii incredibil de grele și se luptă să își trăiască viața cât mai normal în fiecare zi.

Dar aș dori să vă povestesc despre prima dată când am dat nas în nas cu moartea și cum acel caz a rămas cu mine. La sfârțitul anului 2 am făcut gărzi la UPU la un spital din București. În mijlocul nopții am fost anunțați că o să primim un caz de accident rutier soldat cu un politraumatism care vedea dinspre Slobozia. Pacientul era un tânăr care avea în jur de 20 de ani, care nu a purtat centura de siguranță și la impact a zburat prin parbriz (centura de siguranță cel mai probabil l-ar fi salvat – purtați centura de siguranță! chiar vă poate salva viața). Cazul a ajuns la noi la spital, medicii l-au evaluat și au ajuns la concluzia că rănile erau atât de severe încât știau că șansele de supraviețuire sunt mici (avea hemoragie cerebrala, hemotorax, hemoragie abdominală). Au muncit toată noaptea să îl stabilizeze. La câteva zile am căutat informații despre pacient și acesta a decedat. Nu cred că voi uita niciodată chipul acestuia, CT-ul (pe care atunci nu știam să îl interpretez, însă acum când îmi amintesc pozele îmi pot da seama cât de rău era), momentul când a făcut stop cardio-respirator și medicii îl resuscitau sau momentul când medicul a stat de vorbă cu familia băiatului și am văzut durerea de pe chipul lor.

Însă, cel mai frapant lucru este, că acel băiat avea vârsta mea. Atunci mi-am dat seama, cât de fragili suntem și cât de mult trebuie să ne bucurăm de viață. Pentru că acum exiști, însă într-o fracțiune de secundă, poți să nu mai fii. În comparație cu această afirmație, orice problemă pe care o avem pare infimă.

Acesta a fost un caz unde medicina nu a fost suficientă. Medicii nu au putut mișca un deget în fața morții și nu au putut să îi ofere o a doua șansă unui tânăr care avea toată viața înainte. Tot ceea ce putem face este să ne educăm pacienții despre prevenție, siguranță și profilaxie, ca să evităm astfel de nenorociri sau să evităm diagnosticarea unor boli în stadii prea tardive. Așa că orice ați face în viață, luați-vă măsuri de siguranță și indiferent de cât de ocupați sunteți, puneți-vă sănătatea pe primul loc și faceți măcar un control anual și analizele uzuale. Este important să avem grijă de noi pentru a evita niște adevărate tragedii.

Mă întreba prietena mea Ingrid acum câteva zile care sunt cele mai dureroase momente din viața mea. Eu am ajuns la concluzia că sunt momentele când am pierdut persoane dragi în fața morții. Nimic nu le mai poate aduce înapoi și golul rămâne, regretul, vorbele pe care nu le-ai spus, momentele când ai zis ”pa” crezând că o să îi vezi curând și nu s-a întâmplat. Când un om iese din viața ta în orice alt mod, poți lupta pentru el și poate îl vei aduce înapoi, însă atunci când moare, nu mai poți face nimic.

Viața este astfel: niciodată nu știi când o să fie ultima dată când vezi un om, așa că bucură-te de prezența lui. Practic bucurați-vă de fiecare secundă din viață. Lăsați fricile și lucrurile care vă țin pe loc în urmă, deoarece sunt atât de neînsemnate și este păcat să vă țină în loc și să vă împiedice să fiți fericiți și împliniți.