Interviu #5: Miruna (productiveprocrastinator)

Interviul de astăzi o aduce în față pe Miruna (@_productiveprocrastinator_). Este studentă la medicină în anul 2 și vorbește pe pagina ei de instagram despre greutățile vieții la medicină, dar oferă și o doză de optimism și ne arată cum reușește să continue indiferent de obstacol. Miruna are un vibe extraordinar și este unul din oamenii autentici din online. Vă invit să citiți interviul și să absorbiți răspunsurile frumoase pe care Miruna le-a oferit și pentru care îi mulțumim.

1. Bună. În primul rând, îți mulțumesc din suflet că ai acceptat să realizezi acest interviu. Cine ești și de unde vii?

Hei! (mulțumesc și eu pentru oportunitate) Numele meu este Miruna și sunt studentă în anul II la UMF Grigore. T. Popa, medicină generală.

2. Care a fost momentul în care ai știut că vrei să faci medicină? Dacă nu ai fi ales acest drum, ce profesie ai fi practicat?

Povestea este puțin mai complicată, însă încerc să o rezum cât mai coerent. În clasa a șasea a înflorit primul gând și eram foarte încântată de idee, așa că petreceam mare parte din zi făcând desene și citind informații despre corpul uman. Ba chiar începusem să învăț genetică (când spun învăț, mă refer că repetam ca un papagal informația, fără să înțeleg ceva, dar nu prea conta, întrucât eram mult prea entuziasmată ca să îmi dau seama că nu așa trebuia abordat materialul).

Entuziasmul meu a dispărut când toți elevii au început să studieze biologia în clasa a șaptea (atunci se studiază corpul uman) și, evident, unii aveau rezultate școlare mai bune, astfel că nu am mai fost atât de fixată pe scopul meu și, implicit, nu am mai acționat în direcția respectivă (o greșeală teribilă, dar necesară).

De ce spun necesară? Pentru că atunci mă fascina corpul uman ca știință, nu asociam omul ca ființă formată din trup, minte, suflet. Pentru mine interesant era doar trupul, carnea. În plus, visam la faimă, succes. O să fac bani, o să plec în Japonia să studiez (pe atunci începusem să învăț limba japoneză din pasiune), oamenii o să vină la mine la mormânt și o să își aducă aminte că eu l-am operat pe cutare pacient și i-am salvat viața etc. Penibil când privesc în urmă, aveam o gândire atât de superficială și totul se învârtea în jurul meu – inteligența mea, succesul meu, bunăstarea mea. Lipsea cel mai important element – omul. Pentru el faci medicina, nu pentru tine, nu pentru bani, nu pentru faimă.

Am ajuns la liceu, aveam încă în minte medicina ca variantă, însă rămăsese mai mult o fixație, nu mai simțeam acel boost inițial. Prima mea notă în liceu (neluând în considerare testele inițiale) a fost un 2 la chimie. Ascultare în fața clasei. Rușine, lacrimi, șoc, descurajare. Mă simțeam ultima târâtură din clasă. Întotdeauna am avut un complex de inferioritate, însă acel moment îl accentuase teribil. Atunci mi-am spus că nu am ce să caut la medicină (altă greșeală).

Și treptat mi-a pierit orice speranță că aș putea ajunge vreodată la medicină. În acea perioadă descoperisem clasicii, pasiunea pentru lectură, așa că orele de română deveniseră mai interesante și mai plăcute decât orele de chimie, biologie, fizică (mai ales că mă și pricepeam cât de cât). Mai citisem și câteva lucrări, profesorul păruse impresionat de ceea ce scrisesem, așadar am zis că fie o să scriu, fie o să merg la litere. Era varianta cea mai simplă. Retrospectiv, am fost o lașă.

De-a lungul gimnaziului și liceului, am fost constant descurajată, în primul rând de mine. Și mai apoi de profesori. Profesoara de chimie din gimnaziu mi-a spus să nu dau la medicină, că nu am nicio șansă să fac față. Profesoara de matematică din liceu mi-a spus că sunt filologă și că nu am ce să caut la profilul respectiv (științe ale naturii). Profesoara de biologie din liceu mi-a spus că ar trebui să dau la actorie pentru că am o mimică care se potrivește, iar în timpul pregătirii pentru admitere, mi-a repetat constant că nu am să intru, oricât munceam să îi dovedesc contrarul.

1 februarie, clasa a 11-a. Ziua în care am luat decizia de a da la medicină, în pofida tuturor descurajărilor, a fricii și a nesiguranței. Am luat decizia, greșit spus. Adevărul este că nu știam ce vreau să fac, aveam multe variante (medicina nu se afla printre ele) și eram foarte confuză. Credeam că trebuie să dau la litere/filosofie/traducere și interpretare pentru că ăla era nivelul meu. Medicina era ceva la care eu nu puteam avea acces, la care eu nu îmi dădeam voie să am acces, dintr-o frică paralizantă că nu am să reușesc, că sunt prea limitată etc.

Îmi place să cred că universul/divinitatea m-a împins de la spate în acea perioadă. De la o înverșunare absolută față de medicină (eram atât de complexată de propria mea neputință, încât obișnuiam să îi întreb pe colegii care se pregăteau de admitere de ce dau la medicină, le ascultam răspunsul și ziceam că eu nu o să dau niciodată la așa o facultate; voiam să par cool, când de fapt îmi era mult prea frică să cred în mine, să îmi iau inima în dinți și să acționez pentru mine și visul meu) am ajuns ca după ora de chimie din ziua respectivă (1 feb) să merg acasă, să ies subit din cameră, să mă așez la masă și să îi întrerup pe ai mei din discuție ca să le spun „Eu dau la medicină” – înainte ca vorbele astea să iasă din gura mea, care până atunci spusese doar eu nu voi da vreodată la medicină, lacrimile mi se adunaseră în ochi și după ce dezvăluisem decizia de care nici eu nu fusesem conștientă, am început să plâng (de ușurare, teamă, bucurie??) – toți au fost șocați (familie, colegi, prieteni), dar mai ales eu. Sunt șocată până în această zi de perioada respectivă (o rememorez ca pe o transă din care mi-am revenit după câteva zile, perioadă necesară ca să mă pun pe direcție și să nu mă mai uit în urmă). Dacă nu ar fi fost asta, presupun că nu mi-aș fi adunat vreodată curajul să fiu sinceră cu mine și să trec peste părerile altora, ca să îmi urmez visul pe care l-am înăbușit voit, din teamă și autolimitare.

Restul e poveste. Pregătiri, lacrimi, temeri, muncă, exasperare când vedeam că uit repede, că nu știu să învăț, emoții, comparare cu ceilalți, stres, gânduri toxice, stări depresive, descurajare din partea profesorilor, din partea mea etc.

Dacă nu era medicina, aș fi ales să studiez filosofie, dar nu cred că aș fi fost mulțumită de alegere pentru prea mult timp.

3. Mai ai puțin și termini și al doilea an de facultate. Cum ți s-a părut anul doi față de primul? Mai greu sau mai ușor? Ți se pare că pe măsură ce trece timpul faci față mai ușor/mai greu/la fel volumului mare de informație?

Mult mai greu. Când mă gândesc la anul I, îmi dau seama că a fost o joacă, greu doar pentru că e un an de tranziție (iar eu nu prea m-am omorât cu învățatul până să ajung la facultate, excepție notabilă: admiterea), ce implică reguli noi și necesită un timp de acomodare. Ce apreciez la Miruna din anul I este că, deși a plâns aproape zilnic, nu s-a lăsat doborâtă de obstacole, ci în felul propriu, în ritmul propriu, a găsit o cale să le depășească și să meargă înainte. Anul II este mai greu, dar informația devine mai interesantă, astfel că îți stimulează curiozitatea și compensează întrucâtva aspectul mai puțin plăcut. Cred că înveți să îți gestionezi mai bine timpul și emoțiile, astfel încât ajungi să faci față facultății într-o manieră mai sănătoasă. În plus, tu nu mai ești același boboc care are în spate doar experiența admiterii. Evoluezi și îți depășești limitele cu fiecare zi în care alegi să depui puțin efort și să acționezi în direcția bună, care te aduce mai aproape de visul tău cel mare.

4. Pentru tine a început sesiunea acum. Cum simți tu sesiunea cu examene online față de sesiunea normală, cu examenele la facultate? Ce părere ai despre această metodă de examinare? 

Mai puțin stresantă, întrucât sunt acasă, alături de familie. Faptul că sunt într-un loc pe care îl asociez cu protecție, confort, căldură, mă ajută (psihic) să fac față mai bine acestei perioade. Părerea mea este destul de irelevantă în această situație, însă apreciez efortul conducerii de a găsi o modalitate cât mai eficientă de a susține această sesiune de examene, astfel încât să nu ne afecteze prea mult parcursul academic. Examenele sunt orale și cuprind atât materia de curs, cât și cea de LP. Inițial mi s-a părut dezastruos, dar cu calm și muncă, trecem și peste asta. Cred că este o măsură rezonabilă și ca viitori medici trebuie să fim pregătiți pentru orice situație.

5.  Primesc multe întrebări despre notele pe care le-am avut: în liceu, la admitere, BAC, facultate, rezidențiat. Câteodată simt că notele pe care le-am luat, mai bune sau mai puțin bune au devenit etichete și nu contează cât de bine pregătită sunt acum, oamenii vor vedea doar acele cifre. Tu ce părere ai? Sunt notele ceva după care să ne ghidăm când vrem să determinăm valoarea unui om? Notele mari îți garantează reușita în viață și o carieră de succes?

Oamenii iubesc etichetele, pentru că se grăbesc să joace rolul de judecător, să nimicească valoarea altui om după niște indicatori superficiali, cum sunt notele.  Am venit la medicină cu gândul de a înțelege omul, această creatură fascinantă. Pentru că vreau să îl cunosc în toată complexitatea sa, în toată vulnerabilitatea sa, ca să îl pot susține atunci când nu se poate susține singur. Nu văd ce relevanță au notele în finalitatea acestei misiuni – pentru că medicina e o misiune, nu un job – când medicina nu e despre a toci scenarii, a reține date, a reproduce cărți întregi. Notele ar fi avut relevanță dacă modul de testare ar fi fost coerent, căutând să verifice gândirea, creativitatea, înțelegerea, însă predominant la facultate ne este testată capacitatea de a memora, de a fi limitați în gândire. Îmi este frică de viitorii medici care învață pentru note, întrucât ei uită scopul medicinei care este (devin repetitivă) omul. Înveți de 10, înțelegi de 4 și te porți cu pacientul de 2.

Ca să determinăm valoarea unui om trebuie să îl analizăm îndelungat, să ne implicăm, să îl cunoaștem atât în momentele sale de glorie, cât și în cele de disperare, dar asta e dificil. Preferăm să ne uităm în carnetul de note și să îi punem eticheta. E mai simplu. Doctor bun, doctor rău. Ai 5 în facultate, ești un medic rău, în ciuda cunoștințelor pe care le dobândești din pasiune, a inimii tale, a efortului pe care îl depui, a perseverenței tale. Nu contează nimic, suntem niște cifre nefericite într-o lume a numerelor. Fără profunzime, fără atașament. Oribil.

Fiecare în parte e responsabil de reușita sa în viață, dar în loc să ne concentrăm pe note, ar fi mai eficient dacă ne-am concentra energia pentru a cultiva o inimă bună, umilință (cea mai importantă calitate a unui medic din punctul meu de vedere), dragoste, perseverență, creativitate. Să învățăm să ascultăm oamenii, să fim atenți la detalii, să ieșim din cărți (a nu se înțelege că anihilez învățatul) și să privim la oameni, la noi. Sunt atât de multe lucrui net superioare și mai importante decât notele și clasamentul, de fapt orice e mai important decât notele. Să nu fim sclavi ai notelor, ci prieteni ai oamenilor. Cred că asta garantează reușita în viață. Să reușești să înțelegi pe cel despre care înveți în toți acești ani.

6. Un alt subiect pe care aș dori să îl abordăm este eșecul. Se întâmplă să iei o nota mai mică sau să pici un examen. Este acest lucru un capăt de lume? Ar trebui să ne simțim descurajați în fața unui eșec? Este un examen picat un motiv să renunțăm și să considerăm că nu suntem făcuți pentru meseria pentru care ne pregătim?

Eșecul, pe cât de dureros, pe atât de necesar. Lui datorez tot ce am înțeles despre viață și oameni până în acest moment. Doare al naibii de tare să eșuezi în a fi acolo pentru cineva, în a asculta un om, în a-ți onora promisiunile față de propria persoană, în a pica un examen pentru care ai învățat, în a lua o notă mai mică decât te așteptai etc. Doare pentru că ne implicăm, pentru că punem suflet în tot ce facem, pentru că așa suntem noi, oamenii. Ne revărsăm în tot ceea ce ne înconjoară și e absolut superb, dar ne consumă, ne rănește. Doar așa putem evolua. E firesc să fim descurajați după ce încasăm una de la univers. Cel mai bine e să îți dai timp să trăiești emoția respectivă, nu să te persecuți (lucru extrem de dificil), ca mai apoi să te ridici, mai puternic, mai experimentat.

Un examen picat înseamnă strict un examen picat. Nici mai mult, nici mai puțin. Nu trebuie să ne persecutăm. Acceptă și mergi înainte. E dificil să te ridici după fiecare eșec, dar cel mai greu e să îți păstrezi speranța, să crezi în continuare în tine și în visul tău. Nimic însă nu e absolut. Totul variază. Fiecare în parte e un catalizator în propria sa viață. Dacă acționezi, vezi rezultate. Pot să fie pozitive sau negative, dar cel puțin ai o direcție, reacția (viața) evoluează. Acționând, generezi noi posibilități care te pot aduce mai aproape de visul tău. Dar e mai bine să te rănești pe drum, să îți mai pierzi un membru, decât să nu faci absolut nimic sau să te întorci. Nu vrei să vezi ce e la finalul drumului? Nu vrei să te iei la trântă cu viața?

Capătul lumii e doar în momentul în care îți trăiești ultimele clipe (și nici atunci nu e un capăt, ci o nouă posibilitate), până atunci însă, cât timp respiri ești dator (față de tine, de Univers) să lupți. Caută soluții. Mișcă-te. Nu lăsa circumstanțele, viața, oamenii să decidă pentru tine, nu fii propria ta limită. Nimeni nu e făcut pentru viață, pentru meseria la care visează. Trebuie să te chinui, să te construiești pentru ceea ce îți dorești. Nu poți câștiga un război dacă războiul nu există, la fel cum nu poți ieși fără răni din război.

7.  Povestește-ne cum decurge o zi din viața ta acum că stai acasă.

Nu există mari diferențe între ce făceam înainte de carantină și ce fac acum. Mă trezesc (ora variază), citesc sau mă uit la ceva pe YouTube cât îmi beau cafeaua (pe care nu o beau zilnic). Apoi mă apuc de învățat (în general învăț 2 ore și apoi pauză 5-15-30 min și iar 2 ore ș.a.m.d). Procrastinez. Fac sport. Procrastinez. Mă plâng și apoi mă culc. Rutina mea e inexistentă și variază foarte mult de la o zi la alta. Ce încerc să mențin constant sunt învățatul, sportul și cititul.

8. Ce faci în momentele în care îți lipsește motivația și nu ai chef să faci ceva? Cum te mobilizezi să faci ceea ce trebuie?

Nu vorbesc prea mult cu mine, pentru că nu m-aș mai apuca niciodată de treabă, efectiv mă pun la birou, îmi adun cărțile și încep să citesc. Cheful vine ulterior. Sau nu vine și atunci mă enervez și anulez ziua din calendar și din memorie. Trebuie e un cuvânt puternic, însă vreau e un cuvânt mai puternic, iar creierul poate fi păcălit la nevoie și cu astfel de ghidușii. În loc să îmi spun trebuie să învăț, îmi spun vreau să învăț (deși poate nu vreau). În general, mereu vreau să fac ceva – că e vorba de învățat, sport, citit, meditație, plimbare, făcut notițe. Nu îmi place să nu fac nimic, simt că trece viața pe lângă mine și nu îmi doresc asta.

9. În tot haosul din viețile nostre și fuga continuă după îndeplinirea obiectivelor de pe liste, e ușor să uităm să avem grijă de noi, mai ales de psihicul și de sufletul nostru. Cum ai tu grijă de tine astfel încât să fii echilibrată și să faci față problemelor cotidiene?

Ce mă liniștește mereu și mă aduce în armonie cu interiorul este natura. Astfel, încerc să integrez timp petrecut în natură cât mai des sau neapărat atunci când simt că sunt copleșită de circumstanțe. Rugăciunea (deși nu sună cool), oricât de scurtă ar fi, reușește să mă calmeze, să îmi dea oarecare siguranță, speranță că o să fie bine cumva. Sportul e cea mai bună modalitate să îmi exteriorizez stările de stres/anxietate. E important să ne verificăm periodic interiorul – cum ne simțim, ce ne deranjează, ce lipsește din viața noastră etc. Să nu pierdem contactul cu natura și cu sinele autentic. Și asta se face prin trăire conștientă, în armonie cu exteriorul și cu interiorul.

10. Ce pasiuni ai? Cu ce îți ocupi timpul liber?

Cititul e pasiunea mea cea mai mare (a devenit o obișnuință). Îmi place să scriu, să desenez, să editez, să gândesc, să creez. Să mă uit la filme. Să alerg. Încerc să îmi petrec timpul liber cât mai conștient posibil, astfel încât să îmi aducă un beneficiu pe termen lung.

11. Numește trei lucruri care te fac fericită în orice moment al zilei?

Natura, sportul, plimbările.

12. Numește trei oameni care te inspiră și te fac să îți dorești să fii o persoană mai bună?

AURORA și Mircea Eliade. Numărul trei este ocupat de orice om care lasă o părticică din el în mine. Încerc să onorez pe cât posibil orice interacțiune umană.

13. Care este citatul tău preferat(unul după care te ghidezi în viață)?

I don’t want to die without any scars. (Fight Club, Chuck Palahniuk)

14.  Ce sfaturi le dai persoanelor care se confruntă cu examene și le este frică de eșec? Cum ar putea trece mai ușor peste sentimentele de anxietate?

Sportul ajută mult la eliberarea de emoții negative (stări de anxietate/depresive). Comunicare cu cei în care aveți încredere, vorbiți despre cum vă simțiți, fiți sinceri cu voi și spuneți că vă este greu, că nu mai puteți, că vă este frică. Fiți vulnerabili, pentru că ăsta nu e un semn al slăbiciunii, ci al curajului. Învățați cât puteți, nu vă persecutați inutil pentru note, aveți grijă de sănătatea voastă psihică și fizică. Aveți un singur trup, minte, suflet. Odată ce pierzi una din ele, nu le poți primi înapoi, în schimb examenele pot fi date de mai multe ori. Nu e o rușine, ci o realitate. Indiferent de rezultat, mereu va mai exista o șansă. Fiți buni cu voi.

Mie una mi-a plăcut mult acest interviu, sper că și vouă. Vă invit să citiți și restul de interviuri cu oameni frumoși, oameni de la care avem câte ceva de învățat.